La început, Dumnezeu i-a dat Ei o piatră roşie, cu nume ciudat: inimă, şi i-a spus să aibă grijă de ea, că fără această piatră va muri.
Piatra era frumoasă, de o culoare roşie cum rar poţi întâlni. Suprafaţa ei era strălucitoare, clară, limpede.
La un moment dat, în viaţa Ei a apărut El.
Piatra roşie cu nume ciudat a strălucit din ce în ce mai tare în mana lui, deoarece Ea i-o dăduse. Dar El nu a avut grijă de inima Ei. A aruncat-o între spini, şi din inimă a ţâşnit sânge, iar din ochii Ei, lacrimi... El plecase... iar Ea... Ea a rămas cu inima rănită, între spini. Cu multă trudă şi multe lacrimi a scos-o de acolo; iar rănile inimii s-au vindecat greu, şi au rămas multe cicatrici. Inima îşi pierduse strălucirea, culoarea, devenise aproape transparentă.
Dar a venit un alt El, care avea o piatră la fel ca şi Ea, cu acelaşi nume ciudat, inimă, de aceeaşi culoare cu a Ei şi la fel de rănită. Inimile lor au început să-şi recapete strălucirea pierdută cu mult, mult timp în urmă, iar la un moment dat s-au unit, formând o singură inimă, mai strălucitoare decât străluciseră vreodată cele două inimi care o formau.
Dar această strălucire nu a durat mult, pentru că primul El s-a întors, iar jumătatea de inimă a fetei s-a întunecat, iar unirea pe care atât de greu o obţinuse a început să se spargă.
Inima cea mare şi-a recăpătat pentru o clipă strălucirea, claritatea, şi, în aceeaşi clipă, s-a spart în mii şi mii de bucăţi, care au căzut pe Pământ. Şi din fiecare bucată au răsărit alţi Ei şi Ele, iar povestea aceasta se repetă mereu, mereu... până când o inimă curată, pură, strălucitoare, fără cicatrici, se va uni prin iubire cu o altă inimă asemenea ei. Iar atunci, inimile acestea două, prin iubire, vor reuşi să strângă toate celelalte bucăţi, oricât de rănite ar fi, pentru a forma o inimă mare, strălucitoare, care să aibă puterea de a-i reînvia pe primii El şi Ea, şi de a-i face să se iubească, fără să se mai rănească cu spinii unui trandafir...
